De’ale unui mojic român în străvechea Britanie

Gogu se trânteşte ostenit între pernele de pe sofa şi ofteză prelung. Grimasa lui e de neînlocuit. Ridurile din colţurile ochilor sunt parcă mai numeroase, şi pe frunte, printre firele de păr retezate drept şi scurt, se zăresc tot mai multe nuanţe de gri. Buzunarul stâng al pantalonilor atârnă greoi pe marginea canapelei. Gogu şi-a îndesat, nepăsător, încă un pumn de gloanţe imaginare lângă revolverul la fel de imaginar.

Se apropie ziua colectării chirie şi vecinul său pare că s-a evaporat în atmosferă. A trecut deja o săptămână de când se joacă de-a Harry Potter şi mantia invizibilă iar el s-a săturat să se prefacă prostește că nu-l vede. Îl vede, și îl vede extraordinar de bine, și pe lumină și pe întuneric, de parcă ar avea lipită pe nas o pereche de ochelari cu infraroșu. Vecinul se perindă de-a lungul coridorului, lent și fără vâlvă, ținându-se ca un nevăzător de pereți. Își face treburile de parcă ar fi îmbrăcat în amortizoare și apoi se retrage în vizuina din care izvorăște o aromă nemaipomenită de hamei și tutun ieftin.

În bucătărie pe frigider stă lipită o bucată de hârtie pe care scrie, cu litere mari, îngroșate cu pixul: ”Pe data de 25 se strânge chiria”. E 29, deja, și Gogu mai că tremură de nervi că a depășit cu o zi termenul și vecinul încă se joacă de-a Omul invizibil. Unde mai pui că nici măcar Giolgău nu îl poate ajuta pentru că banii sunt pe card și cardul e la tata.

Subit, Gogu se reapucă de fumat deși stomacul lui a devenit, în timp, un sac de nervi ce dă pe dinafară. Se așează pe scaunul alb de plastic și ignorându-i scârțâitul sudează țigările în așteptarea unei soluții. Trec două ore, trec cinci, se apropie de miezul nopții și vecinul a devenit nevăzut de-a dreptul. Supărat, Gogu se retrage în dormitor și-și aruncă ochii obosiți și încercînați înspre televizor, urmărind, însă, povestea ce se derulează în mintea lui nu cea de pe micul ecran.

Cum se face că vecinul nu are bani a doua lună la rând? Cu o săptămână în urmă, se bătea cu pumnii în piept că lipsa țigărilor din viața lui este echivalentă cu Apocalipsa așa că a plecat la târg să-și cumpere câteva cartușe ieftine. Nu au trecut nici măcar șapte zile de când se plimba țanțoș prin casă lăudându-se cum Giolgău și-a cumpărat smartphone, să simtă și el că e deștept. Gogu începe să numere semnele de întrebare ce defilează ca soldații prin fața ochiilor săi și cade într-un somn adânc și liniștitor. Calmul nu durează mai mult de zece minute că interfonul începe să sune din ce în ce mai zgomotos. Zăpăcit, sare din pat, și mai că își lipește ceasul de ochelari. 4:36. Răspunde și se aruncă, aproape terminat, înapoi în așternutul călduros. Vecinul, abia urcă scările, împiedicându-se în picioarele lui. Nimerește cumva yala și intră în apartament, zgomotos, bolborosind nemulțumit. E atât de beat că a pierdut și mantia lui Harry Potter și calitățile Omului invizibil, ba mai mult și-a pierdut și echilibrul, căzând de câteva ori pe lângă pat.

Dincolo de stratul gros de cărămizi, Gogu își ține strâns pe față perna din puf de gâscă. Somnul însă, îl răpește mai repede decât moartea.

Un sentiment plăcut

Citeşti ziarul preferat după o zi de muncă. Răsfoieşti cu interes ultimul număr al revistei al cărui abonat eşti de mult timp. Parcurgi cu sete ultimele 55 de pagini ale cărţii descoperite recent în librăria din centru. Sau poate desenezi cu privirea câte-n lună şi în stele pe tavanul alb al camerei din ce în ce mai răcoroase. Stai întins, te afunzi în cele cinci perne pe care le-ai cumpărat că aşa ai văzut în filmele americane. Nu te acoperi, iar picioarele goale atârnă nesimţite pe marginea patului. Şi minutele trec şi clipeşti des şi te cufunzi într-una din cele mai dulci reprize de somn. Uşor comparabilă cu cea care vine imediat după ce opreşti pentru prima dată alarma telefonului dis-de-dimineaţă. Şi ziarul, revista ori cartea îţi rămâne pe piept. E linişte şi confortabil. Dar ştii că parcă ceva lipseşte.

 
Ei bine, nimic, dar nimic în lumea asta nu se compară cu momentul când, aproape subconştient zâmbeşti mamei, tatălui, iubitei, iubitului, buncii, bunicului, sorei sau fratelui mai mare, care te înveleşte cu plapuma moale scoasă, cu grijă, pentru a nu te perturba. Şi dacă ai noroc, poate primeşti un sărut pe frunte. Asta-i, asta-i o bucăţică mică ruptă din rai.

 

Cu! Fără, nu ar mai avea sens!

„Dar asta ce literă este? Dar asta?”. Mama gătea şi eu stăteam la masa din bucătărie cu ziarul întins peste tot, urmărind fascinată, cu arătătorul, rândurile perfect aliniate, de furnici imobile. „Şi asta ce înseamnă?”. Aveam aproape şase ani şi voiam să ştiu tot. Mă trezeam adesea în faţa bibliotecii zâmbind, pentru că ştiam că în curând o să pot afla ce mesaj îmi vor transmite milioanele de furnici aşezate frumos, pe hârtie, una lângă cealaltă exact ca soldaţii pe câmpul de luptă.

Febra cititului m-a prins cu adevărat patru ani mai târziu, însă, când am hotărât că a sosit vremea să aflu ce ascund cărţile din biblioteca tatei. Dar ce înţelegeam eu pe atunci? Stăteam cocoţată pe scaun în faţa rafturilor citind titluri cu voce tare. „Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda. Asta o fi despre Dumnezeu, dar Dumnezeu nu e om aşa că poate o fi despre un om pe care Dumnezeu îl iubeşte mult” m-am gândit eu. „Legiunea blestemaţilor de Sven Hassel. Ce-o fi aia o legiune şi de ce sunt oamenii blestemaţi? Poveste de groază. Sigur!”. „Fraţii Jderi de Mihail Sadoveanu. Dacă jderul e un animal atunci de ce apare pe copertă un soldat?”. „Ultimul mohican de James Fenimore Cooper. Probabil asta e despre vreo rasă de animale din care mai există doar un singur exemplar pe tot pământul, dar, oare cum arată un mohican?”, m-am întrebat şi am sărit la următorul titlu. „Chemarea străbunilor de Jack London, cu siguranţă e despre vreo lume dispărută şi fascinantă”, mi-am zis în timp ce scoteam cartea din raft.

Lungită pe covor m-am trezit citind până şi editura, anul, locul în care a fost publicată cartea şi numele traducătorului. De cum am deschis cărţulia şi nările mi-au fost invadate de mirosul vechi al hârtiei am vrut să cred că lumea e mult mai frumoasă datorită cărţilor. Tu ce crezi, vecine, e frumoasă ori nu e frumoasă? E de-a dreptul fascinantă, îţi spun eu! Nu ţi-ai imaginat niciodată lumea fără cărţi, nu? Ray Bradbury şi-a imaginat-o cu mulţi ani în urmă şi a descris-o în creaţia sa distopică, intitulată  „Fahrenheit 451” şi publicată în anul 1953. Treisprezece ani mai târziu, regizorul francez, Francois Truffaut a ecranizat opera lui Bradbury într-o manieră accesibilă fără a se abate de la subiect.  Fii atent!

Acţiunea se petrece în viitor, într-un stat totalitar în care cărţile sunt interzise şi distruse prin ardere, în cazul în care sunt descoperite asupra vreunui individ. Prin desfiinţarea oricărei forme scrise de informare,  întreaga societate devine subordonată televizorului, care nu face altceva decât să creeze o imagine „perfectă” asupra lumii şi a modului de viaţă,  în mintea fiecăruia.  Avem, aşadar, în faţă un univers în care nu există individualism, ori diversitate în gândire; fiecare persoană fiind modelată după acelaşi tipar impus de media.

„Fahrenheit 451” nu reprezintă doar temperatura la care hârtia începe să ardă ci şi temperatura la care se ridică „febra” ce îl cuprinde treptat pe Guy Montag, personajul principal, până la sfârşitul poveştii. Montag este unul dintre „pompierii” care execută exact opusul meserie lui, nu stinge focul ci îl aprinde şi o face convins fiind că e un lucru pozitiv.

Scena de debut a peliculei regizate de Francois Truffaut aduce în prim-plan autoritatea însăşi, pornită în goană spre a pedepsi un alt individ care a trădat şablonul impus de stat. Ulterior, îl vom cunoaşte pe Montag, individ tipic, care se supune legii şi îşi face datoria fără regrete.

Lupta reală apare puţin mai târziu totuşi, când acesta o întâlneşte pe Clarisse, o tânără interesantă cu o fire extrem de curioasă. Întrebarea pe care domnişoara i-o adresează, reprezintă declanşatorul care îl trezeşte pe Montag din somnul forţat în care l-a cufundat sistemul conducător şi naşte în interiorul lui, o serie de îndoieli legate de modul lui de viaţă, de relaţia pe care o are soţia lui şi implicit de meseria pe care o practică.

Personajele sunt puţine şi puternic conturate. Pe lângă Clarisse cea curioasă şi Montag cel simplu şi suspus, Truffaut îi surprinde într-un mod unic şi pe Căpitan, care vorbeşte despre egalitate, dar care, urmăreşte „de sus” felul în care i se supun subalternii, pe Linda, soţia lui Montag, o adevărată cutie mergătoare de stimulente şi sedative şi pe colegul de muncă al personajului principal, care apare când şi când  urmărindu-l suspicios pe acesta, gelos fiind, parcă, pe Montag pentru promovarea pe care ar putea să o obţină.

Scena dintre Căpitan şi „Montag cel nou”, în „biblioteca secretă” e unul dintre momentele care adaugă un strop de culoare poveştii. Regizorul surprinde într-un contrast perfect cele două personaje, aflate dintr-o dată pe baricade diferite.

Cărţile nu au nimic de transmis”, îi spune căpitanul lui Montag în timp ce împinge, cu mâna acoperită de mănuşa neagră, de pe unul din rafturi, opere consacrate aparţinând diverselor stiluri literare. O face cu zâmbetul pe buze încercând să-i întărească lui Montag viziunea atât asupra motivului pentru care acestea au fost interzise cât şi asupra necesităţii eradicării lor. Cărţile fac oamenii nefericiţi, le inspiră posibilităţi renovatoare a căror deznodământ este fatal. Indivizii trebuie să fie egali, să aibă aceleaşi perspective şi dorinţe. Fără prea multă diversitate, societatea e controlată mult mai uşor. Pe chipul subalternului se citeşte, însă, un soi de durere amestecat cu neputinţă şi ură. Nu se poate lăsa deconspirat însă, tocmai el, asupritorul, care cu câteva nopţi în urmă a sfidat sistemul citind prima lui carte la lumina ecranului care i-a condus viaţa până în acel moment.

Ceea ce se va întâmpla după discuţia avută de cei doi, cât şi finalul, fac din pelicula regizorului francez o adevărată capodoperă. Dar asta, va trebui să descoperi tu, vecine, uitându-te la film! Vei descoperi probabil, ca şi Ray Bradbury însuşi că societatea expusă în roman cât şi în ecranizare nu reprezintă decât o reală oglindire a societăţii de astăzi. O realitate care poate fi racordată la prezent cu usurinţă şi asta ne-a demonstrat-o cel în a cărui lume extraordinară am păşit pentru o oră şi cincizeci şi două de minute:

Când lucram la romanul 451° Fahrenheit credeam că descriu o lume care poate deveni realitate în patru sau cinci decenii. Dar doar cu câteva săptămâni în urmă, într-o noapte, un cuplu a trecut pe lângă mine în Beverly Hills plimbându-și câinele. Am rămas cu ochii holbați la ei. Femeia avea într-o mână un radio nu mai mare decât un pachet de țigări, a cărui antenă tremura. Din aceasta ieșeau fire de cupru care mergeau către un con frumos realizat care intra în urechea ei dreaptă. Mergea ca o somnambulă, ignorând bărbatul și câinele, ascultând sunetele și șoaptele tragediei unei melodrame îndepărtate, ajutată să păstreze drumul de soțul care putea să nici nu fie acolo. Aceasta nu era ficțiune.”

Kikileasca de la 5

Unde fugi? În ce te refugiezi?

Încotro o apuci când stelele nu se aliniază în favoarea ta? Sub acoperişul cărui lucru te ascunzi de norii negri şi de ploaia rece? Cum alungi  zilele în care Mercur e în retrograd? Unde alergi când, simplu, ai făcut-o de căcat? În ce te refugiezi?

 
La mine opţiunile sunt puţine. Şi al dracului de simple.

 

În fotbal. Orice microbist înrăit, orice chibiţ de pe băncile din parc îţi va spune că cei 22 de nebuni care aleargă după beşică luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă şi duminică sunt cel mai bun mod de a scăpa de frustrări, de facturile neplătite, de certurile cu nevasta, ori de discuţiile aprinse de la lucru. Recunosc şi pot spune asta în faţa unui public numeros că, timp de 90 de minute uit de aproape orice lucru nelalocul lui, de orice grijă, oricât de pregnantă ar fi ea. Sunt acolo, sunt la firul ierbii, trăiesc la unison cu cei din tribună, cu cei care se agită pe marginea terenului. Mai mult, când joc, fie pe betonul din curtea şcolii, fie pe terenul sintetic dintre blocuri, toate lucrurile de mai sus se intensifică. E simplu, poate prea simplu, dar funcţionează.

 
În muzică. Indiscutabil. De altfel, refuz să cred că cineva nu s-ar destinde, că cineva n-ar zbura preţ de câteva minute departe de toţi şi de toate, cu ajutorul piesei, trupei favorite. Sigur, depinde de gusturi şi de genul care aprinde scânteia. De regulă, funcţionează doar piesele cu zvâc. Rock, mult rock vechi şi mult mult trance. Cât mai nebunesc. Poate puţin dnb, puţin însă. Şi la polul opus, că doar sunt un paradox umblător, Andre Rieu. Şi cam atât. Arhi-suficient încât să evadez. Sigur, merge doar dacă muzica bună e mână în mână cu volumul ridicat în căşti ori în boxe. Doar aşa.

 

În vopsit. Da, ştiu sună ciudat. Şi evident, nu mă refer la pictat. Că doar sunt jalnic aici. Ci la vopsit. Uşi, ferestre, bări de metal, garduri, mese, scaune. Orice. Mă relaxează într-un mod incredibil şi deşi poate fi linişte şi poţi fi tu şi pensula şi gândurile ălea negre de care voiai să scapi iniţial, ele fug repede când descopăr că obiectul cu pricina mai necesită puţină culoare, puţină strălucire. De minune, atunci când în combinaţie intră şi muzica.

 

În scris. Nu e oarecum evident?:) Dacă alţii compun, pictează, sculptează, eu prefer să scriu. Fie că iese ceva demn de menţionat sau ceva demn de aruncat la coşul de gunoi. Nu contează. E o terapie numai bună. Ba cine ştie? Poate ceea ce aşterni tu pe hârtie e considerat de alţii ca de valoare.

Modalităţi sunt cu miile. Depinde de om, de construcţia sa. De interior. Important e să fugi, să alergi, să te ascunzi, să te fofileşti atunci când simţi că n-ai mai putea face faţă. Şi, în mod cert, soarele ăla călduţ de toamnă ori primăvară va sta deasupra capului tău îngândurat.

 

 

 

Ţuţulică

Îl mai ţineţi minte pe Adrian Ţuţu?? Ştiţi voi, repăraşul care a luat premiul cel mare la prima ediţie a românilor talentoşi. Asta deşi singurul său talent a fost să se smiorcăie. Ştiţi povestea, n-are sens să o mai repet. Ne-am ţăpit cu toţii, ce mai! Eh, a trecut iaca încă un sezon din faina emisiune şi omul a scos primul singăl şi primul videoclip. Şi taman când ziceam că n-o să mă mai leg de clipuri, ci o să scriu pur şi simplu, nu pot. Deci, chiar nu pot.

Melodia, un duet dezastruos, dar repet dezastruos cu Nicola, ne arată cam cum gândeşte omul după ce, cel mai probabil, a lăsat deoparte etnobotanicele. Ştiu, sunt rău, dar dacă nea Ţuţu ăsta n-a băgat în el prafuri la greu, sau n-a arso cu mari şi jana, să nu-mi ziceţi pe nume. Şi s-a scremut el în vremea asta. Şi a compus şi a rupt foi şi a rescris şi a gândit şi a rimat şi şi şi…. vă las pe voi să vă daţi cu părerea. Pe mine, unul, mă lăsa complet rece. La fel ca prestaţia sa de la show-ul care ni-l va aduce acum în case. Patetic băiatule, patetic. Dacă ţuţulică e talentat în rap, hip-hop sau cum vreţi voi, înseamnă că Răzvan „Krem” Alexe e doar un păduche. Sau am eu gusturi proaste?

 

 

P.S.: Pacha Man reuşeşte să spună în ceva mai mult de două minuţele ce cred şi eu despre Ţuţulică. Ceva mai puţin elegant ce-i drept dar…

Săracă ţară bogată. Cu duhul

Ştiţi şi voi vorba ‘ceea deja arhi-cunocută. Că avem o ţară tare bogată dacă se fură de 20 de ani şi nu se mai termină. Şi, sincer, mai în glumă, mai în serios, tind să fiu de acord cu propoziţia asta. Benzina se face acuşica 7 lei. Nimeni nu mişcă  nici un deget. Ai loc să arunci vreun ac în weekend, la mall sau în parcaraea marilor hypermarketurilor? N-aaaai. Ţigările (alea mai de doamne ajută, nu mahoarcele) au ajuns cam 15 lei pachetul (cred), mai durează puţin şi se fac 20.  Credeţi că se înjumătăţeşte numărul fumătorilor? Nicidecum. Never-ever!!!

Dar eu voiam să ajung la altă chestiuţă minunată. Weekend-ul aduce la Deva, un eveniment hecta-giga-mega important. LaLa Band concertează în buricul târgului. La Casa de Cultură. N-are rost să vă mai fac cunoştinţă cu ei, îi ştiţi prea bine. Sunt peste tot ceea ce aţi văzut şi auzit până acum: Bon Jovi, RHCP, Scorpions, Iron Maiden, Guns and Roses, Roxette, Metallica şi aşa mai departe. Ei bine, vă spun din start că dacă vă gândiţi să mergeţi nu mai aveţi nicio şansă. Biletele s-au cam epuizat. Şi asta înseamnă undeva la peste 600 de locuri. Cât „coastă” să îi vezi live pe inşii cu tare? Nici mai mult, nici mai puţin decât 75 de lei noi. 750 de mii de lei vechi.

Andreea, ai legătura!

Papi Chulo sau maneaua dubstep

Papi Chulo. De când mă ştiu urăsc asocierea celor două cuvinte. Sigur, responsabilă pentru asta e tipa aceea, Lorna.  O ştiţi. Dacă nu, aci piesa de largă apreciere. Să revenim însă. De două zile papi chulo ăsta a revenit în prim plan. Cine putea să îl readucă la lumină? Cine, cine? Hai n-auuuuuuud!! Costiiiiiiiiiiiii Ioniiiiiţă. Unicul, irepetabilul. Băiatul ăla de e precenaş la cataramă cu Shaggy şi cu alţi cunoscuţi d-ăştia. Omul care a compus piesa care ne-a reprezentat cu atâta brio la Eurovision. Omul a rămas consecvent stilului, pe ideea că dacă tot a plouat cu bani astă toamnă şi primăvara după Zaleilah, de ce nu să meargă treaba şi acum, că deh!

Şi uite aşa al nost’ mare producător sau compozitor a devenit, peste noapte, artizanul primei manele cu influenţe dubstep. Dap. Se poate. Şi sună al dracului de infect. Omu’ însă demonstrează că în ţara asta prost făcută merge orice. A băgat aşa nişte torogoate, oleacă de saxafoane, un acordeon de umplutură (cimpoiul l-a lăsat pentru altădată), i-a pus un nume original, Papi Chulo şi i-a dat drumu’ pe piaţă, în interpretarea celei mai enervante trupe de pe meleagurile ţărişoarei noastre. Mandinga. Cu a lor solistă, care, vezi doamne, nu poate cânta fără cască. Cum bine am putut vedea taman la Eurovisionul de anul ăsta.
 

Costi s-a simţit însă în formă maximă şi a plusat. Tot cu ceva original. Ceva ce nimeni n-a îndrăznit până acum. Nici măcar Pitbull mânca-l-ar tata şi pe el. Cum romengleza nu mai merge decât pe la colţuri, Ioniţă a păşit în faţă cu spangleza. Cum spangleza? Simplu. Un vers în spaniolă, unul în engleză. Jumătate de vers în spaniolă, jumătate în limba lui Shakespeare. Cum sună? În cel mai crunt mod cu putinţă. Ce era la Babilon era doar sirop de tuse. Luaţi de vă minunaţi: